Raluca Jensen -

"Asta este casa ta acum!"

 
 
 
 
 
19 mai 1998 a fost cea mai fericită și în același timp cea mai tristă zi din copilăria mea. Aveam 12 ani și a trebuit să îmi iau la revedere de la bunica, de la colegi și de la prieteni. Un la revedere care cu timpul a devenit un adio pentru că nu aveam de unde să știu că o să mă schimb atât de mult și ei or să se schimbe atât de mult că niciodată nu o să ne mai întâlnim, chiar dacă o să ne mai vedem. Eram fericită. Credeam că în Suedia o să mă aștepte toată lumea în vamă. Că o să primesc aplauze când intru în țară. Că blocurile sunt din ciocolată cu lapte și oamenii din zahăr pe băț.
 
Am părăsit România împreună cu mama și tatăl meu vitreg. Am ajuns într-un oraș mic din sudul Suediei, într-o garsonieră și într-o lume în care nu credeam că o să mă adaptez. Ai mei au găsit un apartament mai mare în primele zile iar eu... eu mă rugam de mama să ne întoarcem acasă. "Asta este casa ta acum!" mi-au spus. E bizar să vezi și să simți că ești în casa cuiva și lumea din jur să îți repete că este casa ta. Te simți de parcă ai intrat cu japca. Te simți de parcă ești un infractor, iar sentimentele astea nu sunt deloc plăcute la vârsta în care încă încerci să înțelegi cine ești.
 
Eram Raluca. O fată înaltă și slabă... O fată care memora poezii și îi plăcea să se plimbe cu bicicleta. Aveam o grămadă de prieteni, aveam o grămadă de colegi. Îmi plăcea să ies la joacă, îmi plăcea să merg la școală și îmi plăcea să îi aranjez părul bunicei mele. Și deodată: STOP
 
Am devenit Racula. Sau Rucola. Sau Ana-Maria, pentru că este și ăsta numele meu și era mai ușor de pronunțat.
 
Am început să merg la ore de suedeză la o școală specială pentru străini. Acolo erau copii din Turcia, Iran, Irak, Bosnia, Kosovo, Venezuela și eu. Profesorii vorbeau în suedeză, eu înțelegeam în chineză. Apoi veneam acasă și iar mă rugam de mama să ne întoarcem acasă. "Asta este casa ta acum!" îmi spunea. Apoi plângea și ea.
 
După 4 luni am învățat suedeza. Mi-a fost puțin mai ușor pentru că verișorii meri suedezi/danezi (nepoții tatălui vitreg) mă luau cu ei peste tot și îmi vorbeau în suedeză. Asta m-a ajutat foarte mult.
 
Am fost trimisă la o școală normală și atunci am început să îmi fac prieteni. Toți suedezii se uitau la mine de parcă eram o operă de artă. Ei nu aveau fete cu părul luuuung, până aproape de genunchi (de ce dracului lăsați copiii cu părul atât de lung?) la ei în școală. Nici copii cu aur la gât (de ce dracului lăsați copii cu aur pe ei?).
 
Diferența dintre noi se vedea din Trelleborg până la Nădlac. Nu doar că arătam diferit și mă comportam diferit. Mai și mâncam diferit. Eram obișnuită cu laptele încălzit, cum să mănânc cereale cu lapte rece, să răcesc, să mă doară gâtul? Mâncam cereale cu lapte fierbinte... adică mămăligă.
 
Îmi lipsea bunica și îmi lipseau prietenii. Ne scriam scrisori și lipeam tot felul de stickers pe plicuri. Inimioare, BSB, Leonardo Di Caprio, iar inimioare. Apoi am început să avem acces la internet așa că am învățat să vorbim pe mirc. Apoi ne-am trimis mailuri. Și deodată s-a oprit totul. Am crescut. Am devenit adulți și ne-am văzut de viața noastră.
 
În fiecare vacanță de vară veneam la bunica iar orașul era mereu schimbat. Magazine noi. Biserici. Pariuri. Iar biserici. Și iar pariuri. Pe stradă nu mai zâmbea nimeni. Mergeau toți cu capul în jos, supărați sau obosiți. Pe bulevardul pe care obișnuiam să mă plimb nu mai existau trandafiri, acum eram niște fântânițe colorate, cumpărate de la turci. Blocurile din ce în ce mai colorate. Lumea din ce în ce mai gălăgioasă. Mașini din ce în ce mai multe. Oameni din ce în ce mai puțini.
 
Acum, 20 de ani mai târziu... realizez că nu știu exact unde este casa mea. Și cred că asta simte orice om care pleacă de la el din țară. Chiar dacă pleacă când este copil.
 
Aici m-am format. Aici am mers la școală, la liceu, la facultate. Aici am avut primul iubit și aici am plâns pentru prima dată din cauza unui băiat. Aici m-am mutat în apartamentul meu, aici am avut prieteni și aici m-am îmbătat. Aici am învățat să fumez și aici am învățat să mă las de fumat. Aici am devenit mamă și tot aici m-am căsătorit DAR.. mereu m-am întrebat care ar fi fost viața mea dacă rămâneam în România. Pentru că da, aici este casa mea acum dar aici o să fiu mereu un "cap negru" sau "svartskalle" cum spun suedezii, chiar dacă numele meu de familie este suedez/danez și locuiesc aici de foarte mulți ani. Chiar dacă aici le-am făcut pe toate și chiar dacă aici plătesc taxe. Nu sunt blondă cu ochii albaștri și nu mă cheamă Johanna. Nu am uitat de unde am plecat și cât am plâns când am venit.
 
Mama făcea curat într-un Hotel la început, dar asta până a putut face o școală și a învățat limba suedeză pentru că da, când pleci ești nevoit să începi de jos. Ea a devenit asistentă medicală iar eu, la 18 ani am ales să spăl bătrâni și bolnavi la cur deși era greu pentru o puștoaică să întoarcă oamenii cu curul în sus și să le ia căcatul dintre buci. Dar vedeți voi... aici am învățat că nu este rușine să lucrezi, dar e rușine să furi. Așa că am preferat și prefer să îmi bag degetele în căcat decât să îmi bag mâna în buzunarul cuiva. Am făcut asta pentru că am vrut să am banii mei, așa cum m-au învățat suedezii. Și am avut. La 18 ani locuiam singură într-un apartament din centrul orașului, mergeam în vacanțe și aveam cele mai tari haine. Studiam și lucram. Pentru un tânăr contează. Mai ales când știe că la el în țară, copiii de 18 ani nu își permit să plece de acasă sau să meargă în vacanțe. Unii nici măcar nu își permit să studieze sau să fie bolnavi.
 
Am studiat, am lucrat și am avut o viață cât se poate de normală. La 32 de ani am deja 18 ani de muncă și o grămadă de experiențe. Experiențe pe care nu le-aș fi avut în România. Aici am mers gratis la școală, ba chiar m-a plătit statul să studiez. Aici am învățat să nu îmi fie frică de dentist sau de doctor pentru că suedezii sunt învățați de mici să meargă la controale, nu să își lase dinții să putrezească în gură sau să ia pastile de la Farmacie, fără să întrebe doctorul. Educația și sănătatea oamenilor contează cel mai mult!
 
Așa că da, suntem mulți care preferăm să fim "capul negru" al țărilor în care emigrăm decât să fim cap prost și batjocorit în țara în care ne-am născut. Și e al dracului de trist, nu? Pleacă copii, pleacă adulți, pleacă doctori, ingineri, sportivi, politicieni, pictori, scriitori, avocați, elevi... toți pleacă. Și corupția din România rămâne.
 
Și uite așa ne spunem în gând "Asta este casa ta acum!" dar continuăm să protestăm și să sperăm la un viitor mai bun pentru românii pe care i-am lăsat în România.
 
 

De ce nu trebuie să comentezi kilogramele sau burta unei femei gravide

 
 
 
 
 

Niciodată nu o să înțeleg de ce unii oameni simt nevoia să comenteze neavând nimic frumos de spus. Nu există femeie care să pună poză cu burtica atunci când este gravidă pentru a căuta feedback negativ sau mișto-uri. La dracu... vorbim despre "common sense", despre bun simț. Dacă nu ai nimic frumos de spus mai bine nu spui nimic, nu?

Am pus această poză pe Instagram ieri şi din 40 de comentatii, 4 au fost: "Nu e normal să ai burta atât." "Eşti sigură că nu sunt gemeni?" "Naști mâine?" "Wow! Explodezi!"

Ceea ce este și mai trist este faptul că toate aceste comentarii vin de la alte femei. Te gândesti că parcă dacă le-ar face un bărbat ar fi mai ok, mai de înțeles... Dar femei?

Să vă explic: Când am fost însărcinată cu Lianna m-am îngrășat peste 50 de kg. De la 63-65 de kg ajunsesem la 122. A fost un chin. Nu puteam să mă mișc, nu puteam să respir și mi-a crăpat pielea pe burtă, pe sâni, pe picioare... Am făcut diabet și am suferit de o depresie foarte, foarte urâtă. Sarcina nu mi-a făcut deloc bine și am stat o grămadă de timp prin spital. A contat cât am burta? Normal că nu. Singurul lucru care a contat a fost să nasc un copil sănătos și să pot da naștere natural, nu prin cezariană. Am reușit. A avut 3710 și 51 de cm deși s-a născut cu 2 săptămâni înainte de data pe care o calculase doctorul.

Acum m-am îngrășat 8 kg. Pentru mine, care am un trecut de naștere toxică, o depresie și diabet, este minunat. Mai ales că am avut o vară extrem de caldă și am strâns ceva lichid în corp cum nu am putut sa mă prea mișc din casă. Faptul că nu am făcut diabet și nu m-am îngrășat la fel de mult ca prima dată este de vis. Ceea ce contează cel mai mult este sănătatea copilului şi a mea. Vreau să pot să nasc natural și vreau să nu existe complicații.

ȘTIU că toate femeile sunt diferite și ȘTIU că fiecare sarcină diferă. Mai ȘTIU și că burta unei femei nu se discută și ȘTIU că nu există femeie care să vrea să audă că burtica ei este prea mare sau prea mică. Suntem diferite. La una se vede mai mult, la alta mai puțin. E PERFEFT NORMAL.

#Săptămâna25

Eu sunt Raluca Jensen și mă declar înfrântă.

 
 
 
 
Când intri în războiul ăsta numit blogging e greu să fii un soldat bun. Suntem mulți online. Suntem mulți care vrem să fim auziți. Dar sunt și mai mulți ăia care vor doar să atace. Blogging-ul nu este o bătălie pentru viața ta, ceea ce ar fi aproape o ușurare; este o bătălie subtilă, zilnică de a îți menține sănătatea. Online-ul stăpânește războiul psihologic și nu ia prizonieri. Cum prinde o șansă cum îți ia luciditatea ca premiu și te lasă să rătăcești singur pe străzi, să vorbești cu tufișuri în timp ce alții arată cu degetul și șoptesc: "Bă, ai văzut cum a ajuns Gensăn, aia?"
 
Victimele online-ului sunt peste tot în oraș. Îi vezi la colțurile străzii, în magazine, în cluburi, pe autostradă...în parc cu copiii. De fiecare dată merg acasă, mă uit în oglindă și îmi spun singură: "Eu nu o să ajung așa!" și intru în bătălie, continuând să lupt. Mă lupt cu respingerea, sume nesfârșite de respingere: de la agenți, manageri, producători, editori, scriitori, cititori, la violență pornită de la bărbați, femei, familie, antifeminism, rasism, corupție, falsitate. Apoi continui să mă lupt cu critica constructivă care îmi spune că sunt prea bătrână să încep o carieră în scris acum. Sau care îmi spune să îmi văd de treaba mea și să nu mai scriu în limba română pentru că oricum nu mai locuiesc în România. Sau îmi spune că nu sunt suficient de comercială. Sau că sunt prea provocatoare. Sau că adevărul despre care vreau eu să vorbesc nu vinde. Sau mai apare câte unul care îmi spune în față: "RENUNȚĂ!"
 
Și încep iar. Mă lupt cu mine și îmi spun: "Nu sunt tânără. Nu sunt amuzantă. Nu sunt educată. Nu sunt talentată. Nu mă pricep. Nu mai vorbesc bine româna. Nu scriu corect. Plictisesc." Mă lupt cu negativitatea. Cu gelozia. Cu disperarea. Cu frica. Cu grija. Cu cinismul. Cu dorința de aprobare. Cu egoismul sau oboseala care mă face să zbier: "Urăsc pe toată lumea și urăsc că nu fac bani din asta!"
 
Cu mult înainte ca lumea să aibă șansa să mă respingă, mă resping singură.
 
 
 
Unii oameni se trezesc încrezători în abilitățile lor. Îi urăsc pe acei oameni! Eu am o listă întreagă de lucruri pe care trebuie să le fac înainte de a scrie un text și de a mă simți sigură pe mine. Lupta pe care o port eu cu mine a început în copilărie... când auzeam zi de zi că nu sunt capabilă de nimic și că nu o să fac nimic în viață. M-a afectat? Pe dracu! Normal că te afectează. Niciodată nu am fost sigură pe mine. De aia nici măcar nu știu cum să răspund când primesc complimente. Până acum câțiva ani credeam că oamenii fac complimente doar pentru a mă linge frumos pe buca stângă. Sau pentru că aveau nevoie de bani. De sex sau de atenție. Și da... uneori primeau și mă lăsau acolo pe covor cu gândurile mele și "Vezi, Raluca... ce ți-am spus?"
 
Încet, încet am început să mă iubesc, dar am nevoie de multe lucruri pentru a fi acolo unde vreau să fiu. Psihic vorbind. De aia nici nu m-am apucat vreodată de droguri. Mi-a fost mereu frică că o să îmi placă prea tare să mă simt încrezătoare. Sau să nu simt nimic. 
 
 
E simplu: Oricine scrie știe că scrisul este o luptă. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, nu mă plâng! Iubesc să scriu și dacă aș putea să lucrez cu asta aș fi extrem de fericită. Fiecare om simte că este făcut pentru ceva. Eu întotdeauna am simțit că scrisul face parte din mine. Că asta trebuie să fac, indiferent de situație. Dar e greu. E al dracului de greu uneori și am fost la un pas să renunț de foarte multe ori. Mai ales atunci când am simțit că nu primesc nimic în schimb. Despre asta este vorba. Despre lupta reală: decizia să urmăresc calea creatoare care nu are cale pentru că deseori nu există o recompensă. Viața este plină de dezamăgiri zdrobitoare temperate cu momente scurte de victorie. Și am avut zile când m-au contactat oameni care au vrut să scriu pentru ei, sau când blogul mi-a explodat și a fost citit de milioane de oameni. Și mi-a plăcut să lupt deși am fost marginalizată pentru că nu sunt în România sau pentru că eu scriu și gândesc diferit. 
 
Ca toți războinicii buni, uneori a trebuit să mă retrag din bătălie. Mai ales când am simțit că pierd lupta în exterior și mai important, în interiorul meu. Știu când trebuie să mă retrag pentru că devin extrem de agitată. Devin sensibilă la lumină, la sunete, la cum mestecă tipul din autobuz guma sau la cum merge o mamă cu căruțul copilului pe toată strada și nu mai am loc de ea. Peste tot văd oameni incapabili de afecțiune, prea absorbiți de sine pentru a fi în contact cu orice fel de emoție autentică. Și îmi dau seama că ei sunt o reflectare a stării mele interioare și că mi-am pierdut direcția. Că am început să mă gândesc la faimă, la bani, la atenție, la like-uri, la inimioare... 
 
Și îmi dau seama că nu pentru asta am început să scriu. Am început pentru că nu am avut de ales. Trebuia să scot tot ce aveam în mine. Timp de 10-15 ani am scris fără nici un motiv. Pentru nimeni. Am scris ideile și gândurile mele în zeci de caiete. Apoi am început să scriu pentru tot felul de artiști, la o casă de discuri. Interviuri, răspunsuri... întrebări... reclame, whatever. De acolo am trecut la un site de care nu a auzit nimeni, din fundul online-ului. Așa am ajuns pe Facebook, de la Facebook pe un alt site și apoi m-am mutat pe blogul meu în care nu am investit nimic și care a rămas al lor. Am ajuns la mii, sute de mii și peste 2 milioane de cititori. Am scris peste tot pe unde am putut pentru că era în interiorul meu și trebuia să iasă. A fost un motiv suficient de bun pentru mine pentru că asta sunt: Dacă eram la pușcărie scriam pe pereți. Dacă eram în deșert scriam în nisip.
 
De asta, uneori mă întorc în deșert și mă retrag. Pentru a-mi reseta sistemul nervos. Să-mi reamintesc că sunt un om mic. Să fiu singură cu gândurile mele. Să îmi ating din nou sufletul și să nu mă înec în negativitatea și bătăliile din online. Îmi place să povestesc poveștile mele sau poveștile altora. Îmi place să scriu despre tot ceea ce s-a mai povestit, dar nu s-a înțeles. Îmi place să fiu acolo pentru oameni. Îmi place să ajut prin textele mele, să îndrum. Nu am început să scriu pentru faimă, pentru premii sau pentru bani. Nici pentru like-uri sau inimioare. Fac glume sau scriu texte serioase pentru că vreau să ajung la tine. Să înțelegi. Să râzi. Să plângi. Să gândești. Și dacă mă pierd în războiul ăsta numit BLOGGING căutând premii înseamnă că e timpul să scot stegulețul alb.
 
 
Pe curând...
 
 
 
 
RSS 2.0